Intrebarile mele nu isi mai gasesc raspunsul si poate nimeni  nu se oboseste sa-mi raspunda..

 Poate pana acum in momentul acesta cand am langa mine prieteni si personae care ma srijina si ma iubesc nu am stiut sa-mi traiesc viata si poate ultimii ani au fost pentru mine ca o lume noua.

 Dar oare de ce ma simt atat de ciudat cand primesc tot ce-mi doresc? .Ma doare sufletul! Tot ce stiu e ca as pleca undeva departe de tot,unde sa nu existe amintiri si trecut!

 Acum stiu  ce inseamna sa mergi printre oameni, sa te lovesti de ei, sa te uiti la ei si nici macar sa nu ii vezi..acum stiu…durerea asta ce o simt ma omoara incetul cu incetul…ca niciodata, e in stare sa dezvolte in mine alte si alte dureri…imi simt sufletul   greu, amortit, incremenit…  simt  ca  un tipat lung ascutit neauzit spre cer..al unui lup ce se cearta cu luna..parca durerea prinde aripi ,e atat de staruitoare ca parca are puterea sa ma ridice pe varfuri.

  Mi se pare imposibil ca acum sa mai pot scrijeli un zambet pe fata  mea…groaznic de amar sentimentul.

Sunt propriul meu judecator,nu imi accept nici un comentariu ,nu ma fac pronuntata si imi declar vina fara nici o retragere.

Nu mai stiu ce-i gluma,ce-I ironia o iau totul ca o apa si-un pamant si am impresia ca toata lumea este impotriva mea.

Nu pot lasa totul balta si pur si simplu sa-mi doresc sa mor desi simt asta cu desavarsire,vreau sa continui sa vad de ce este in stare viata. De cate ori nu traiesti sentimentul disperarii, al durerii ? De multe ori in viata te chinui, te zbati, te lovesti de greutati…si e normal, cred eu. E  mai grav sa nu traiesti nimic, sa nu te viziteze nici o experienta, sa nu ai parte de nici o transformare sau schimbare.Sa vad in continuare daca merita traita iar cei din jurul meu ma duc cu idea ca intr-adevar viata poate fi frumaosa.          Ca imi poate oferi o gramada de usi dar sunt asa de confuza incat vad din miile de porti doar lacatele ruginite si grele  care poarta pancarda enorma a interzisului iar cheia o pot gasi numai prin analizarea si ascultarea propriului suflet.

  Daca deschid ochii ce mare chestie voi vedea? Tot o viata,tot o lume grea , tot un tel pe care trebuie sa-l  urmezi obligatoriu altfel poti spune cu desavarsire ca nu tia-I trait viata.

 A trebuit sa ies din zona mea de confort, a trebuit sa fac mai mult pentru mine, a trebuit sa fiu egoista cu mine si cu familia mea, sa-i “parasesc” cum imi mai reproseaza mama din cand in cand, a trebuit sa inchid ochii si sa-mi astup urechile, sa nu aud descurajarile celor slabi.

 E greu sa privesti adevarul in fata, e greu sa-ti asumi esecul, si sa recunosti ca ai gresit. E atat de greu….

In calitate de fiinta umana sunt venita pe pamant sa primesc si sa ascult lectii de la altii care au trecut prin viata si-I cunosc greutatile dar pot spune ca destinul mi-a oferit o lectia a carui invatatura nu am uitat-o nici pana acum.